In spatiul aseptic al cabinetului stomatologic din Anestezie locala (1969), prevazut cu un ecran de televizor care „iti distrage atentia intr-un mod admirabil”, realitatea si fabulatia devin dimensiuni ale aceleiasi istorii. Pentru profesorul de germana si istorie Eberhard Starusch, reinventarea la nesfirsit a propriei vieti, analiza atenta a detaliilor si intoarcerea obsesiva in trecut reprezinta o modalitate facila, dar extrem de inselatoare de a „anestezia” durerile si frustrarile unei vieti esuate. Fie ca este vorba de fictionalizarea propriei adolescente, vazuta ca un timp al faptelor marete, ca in cazul lui Starusch si al colegei sale, Irmgard Seifert, fie de povara responsabilitatii pe care simte ca o poarta elevul Philipp Scherbaum, care doreste sa schimbe lumea dind foc propriului ciine sau de incercarile feldmaresalului Krings de a cistiga bataliile pierdute pe frontul real intr-o lada cu nisip, oamenii lui Grass se fac vinovati de incapacitatea de a infrunta adevarul despre lume si despre ei insisi.
„Oamenii au spus dintotdeauna povesti. Cu mult inainte ca omenirea sa fi invatat sa scrie, se spuneau si se ascultau povesti. In aceasta epoca a scrisului, pastram inca amintirea originilor orale ale literaturii. Iar acesta este un lucru bun, pentru ca daca rostirea ar cadea in uitare, povestile noastre ar fi uscate ca praful.” (Gunter Grass)
